De ce tac civilizaţiile extraterestre? este de Dan Farcaș.
Subiecte[]
Suntem singuri în Univers? Mai există vreo inteligenţă în această imensitate? Dacă da, ce şanse avem să intrăm în legătură cu ea? Este oare mai avansată decât noi? Cu cât? Ştie de existenţa noastră? Care ar fi consecinţele pentru viitorul civilizaţiei pământene?
Unii sunt convinşi că deţin deja adevăruri definitive despre acest subiect, în ciuda faptului că-l cunosc doar superficial sau deloc. Vă propun deci să reexaminăm câteva argumente de care dispunem, la ora actuală, în acest sens.
Agenţia Naţională de Securitate a SUA spionează extratereştrii
Pe 23 aprilie 2011 media mondială a difuzat ştirea că NSA (National Security Agency) a elaborat algoritmi pentru descifrarea unor mesaje recepţionate în ultimele decenii de la civilizaţii extraterestre, prin programul SETI (Search for Extraterrestrial Intelligence). Iată deci, o agenţie militară americană ultrasecretă, care poate asculta, înregistra şi descifra practic orice convorbire, din orice colţ al lumii, este interesată de civilizaţiile extraterestre.
Unul dintre documentele publicate de NSA, numit „Cheia către mesajele extraterestre”, are ca autor pe Dr. Howard H. Campaigne şi conţine o serie de 29 mesaje recepţionate din spaţiul extraterestru prin programul SETI. Este arătat şi modul de construire al unui algoritm de decriptare. Un analist comenta că, „acest document confirmă nu doar existenţa extratereştrilor, dar şi faptul că guvernul SUA a recepţionat transmisii de la o civilizaţie din afara sistemului nostru solar”.
Interesul NSA pentru programele SETI nu este de dată recentă. În 1989, un subcomitet al comitetului SETI al Academiei Internaţionale de Astronautică a elaborat un document, numit Declaraţia de principii privind activităţile urmând detectării inteligenţei extraterestre, numit şi Protocolul SETI post-detecţie. Acesta cuprindea măsurile care ar trebui întreprinse în cazul în care s-ar obţine dovezi ştiinţifice, absolut sigure, ale existenţei unei civilizaţii extraterestre. În protocol şi în anexele sale se arată că, dacă s-ar recepţiona un mesaj cert din partea unei civilizaţii nepământene, descoperitorul va informa ceilalţi participanţi la proiectele tip SETI, pentru observaţii independente şi monitorizare. Abia după o confirmare generală se va face un anunţ public şi către autorităţi. Răspunsul către inteligenţa descoperită va trebui apoi discutat şi aprobat de Adunarea Generală ONU.
Experţii NSA n-au întârziat să denunţe această variantă a protocolului, ca nebunească, afirmând, între altele, că pentru o rasă cosmică avansată, noi am putea fi o formă de viaţă primitivă, poate cobai sau delicatese culinare. Dar, mai presus de toate, NSA considera absolut de neacceptat ca Naţiunile Unite, sau un grup internaţional de astronomi, să reprezinte Pământul în comunicaţiile cu alte lumi. Acest drept ar trebui să aparţină doar preşedintelui SUA…
.jpg){kind=link}
Dan D. Farcaş
Proiectele SETI de căutarea inteligenţelor extraterestre au început în 1960. În timp ele au devenit un program internaţional cu un buget de multe milioane de dolari, implicând mii de specialişti şi cele mai mari radiotelescoape din lume. Până nu demult se ştia doar că au fost detectate, ocazional, explozii scurte, nerepetate, de semnale radio venind din spatiu. Un exemplu celebru a fost semnalul „Wow” înregistrat pe 15 august 1977, de Jerry Ehman, folosind telescopul Universităţii de Stat Ohio. Numai că de atunci astronomii nu au mai detectat din acea parte a cerului nimic asemănător.
Proiectele SETI au fost suportate financiar, până la un moment dat, de guvernul SUA, apoi din fonduri private, dar pe 22 aprilie 2011 (simplă coincidenţă?), cea mai importantă componentă SETI, cea legată de reţeaua de radiotelescoape ATA (Allen Telescope Array) a trebuit să-şi oprească activitatea din lipsă de fonduri.
Paradoxul lui Fermi – „unde sunt ei?”
Din ecuaţia lui Frank Drake rezultă că doar în Galaxia noastră – Calea Lactee – ar exista câteva zeci sau câteva sute de civilizaţii. Unele dintre ele ar putea fi foarte vechi. Chiar şi cu tehnologiile actuale, pământenii ar putea coloniza sau explora Galaxia în cel mult câteva milioane de ani. Deci, în mod firesc, toate civilizaţiile foarte vechi puteau să facă acelaşi lucru, cu milioane de ani înaintea noastră. Aşadar ele ar trebui să fie aici, acum, să se manifeste prin „miracole”, prin fenomene care nu pot fi explicate nici ca naturale, nici ca produse de oameni, iar unele dintre aceste miracole ar trebui să aibă proporţii cosmice. Totuşi noi nu observăm decât o “gigantică tăcere”. Care să fie cauza?
Această contradicţie este numită, în literatura consacrată contactelor extraterestre, Paradoxul lui Fermi, întrucât tradiţia susţine că fizicianul Enrico Fermi ar fi fost primul, prin anii patruzeci, care a pus retorica întrebare vizând extratereştrii: “Ar trebui să fie aici; unde sunt?”
Suntem oare totuşi singuri în Univers? Această opinie, la care s-au raliat numeroşi oameni de ştiinţă, a mai fost numită şi ipoteza solipsistă. Susţinătorii moderaţi ai acestei ipoteze recunosc că Universul este prea mare, iar probabilitatea ca să fim singura civilizaţie în el este infimă. Dar ei adaugă că suntem prea departe unii de alţii, deci în imposibilitate de a intra în legătură. Ce înţelegem prin viaţă?
Pentru a încerca un răspuns la Paradoxul lui Fermi, este util să împărţim problema în altele mai mici. Prima va fi calcularea şansei ca în Univers să mai existe viaţă în afara Pământului. La rândul ei, aceasta implică să definim ce înţelegem prin viaţă.
La ora actuală ştiinţa asociază noţiunea de fiinţă vie unor molecule foarte mari, foarte complexe şi cu o imensă varietate, care asigură câteva trăsături fundamentale: metabolismul, creşterea, înmulţirea, iniţiativa de a se mişca etc. Carbonul este singurul element care permite crearea unor astfel de molecule, formate din lanţuri stabile de mii de atomi. E drept, s-a vorbit mult şi despre alte tipuri de viaţă, de pildă cea dezvoltată în oceane de amoniac în loc de apă, la temperaturi mult mai mici decât cele pământeşti. Un loc special îl ocupă ipoteza vieţii bazată pe siliciu, siliciul fiind – pe lângă carbon – singurul element chimic capabil să formeze lanţuri lungi şi molecule complexe. Dacă însă oxigenul, combinat cu carbonul dă dioxid de carbon, aceeaşi reacţie cu siliciul duce la dioxid de siliciu, deci vietăţile din siliciu ar trebui să expire … nisip. La temperatura la care dioxidul de siliciu devine gaz, lanţurile lungi de siliciu se destramă. Reacţiile siliciului sunt şi mai puţin eficiente energetic decât cele ale carbonului. În plus în Cosmos nu s-au descoperit compuşi ai siliciului asemănători în complexitate cu cei ai carbonului.
Leon Lederman, laureat al premiului Nobel pentru fizică, specula, în anul 2000, că forme de viaţă sau de inteligenţă cu totul deosebite ar mai putea exista şi în unele zone speciale ale Universului, cum ar fi stelele neutronice, miezurile extrem de dense ale unor foste stele. În astfel de zone procesele se petrec de milioane de ori mai repede decât în lumea biologică. N-ar fi de neconceput, spunea el, ca reacţiile din aceste stele să dea naştere la structuri complexe, dotate cu inteligenţă, o inteligenţă cu care greu am putea intra în legătură, între altele deoarece într-o oră pământească la ei s-ar scurge echivalentul a mii de ani.
Dar, mergând pe acelaşi fir al raţionamentului, de ce n-ar putea exista viaţă – şi chiar inteligenţă – bazate pe cu totul alte forme de agregare a materiei decât cele pe care le cunoaştem? Să zicem, de pildă, pe vibraţiile ipoteticului substrat eteric al Universului? Desigur, astfel de ipoteze par azi aiuristice şi nu le putem accepta. Dar de ce să nu lăsăm imaginaţia să zboare uneori şi dincolo de banal şi palpabil?
Iată însă că şi “viaţa carbonică” ne poate rezerva surprize. Mult timp s-a considerat că viaţa nu poate exista fără cele şase elemente esenţiale: carbon, hidrogen, azot, oxigen, fosfor şi sulf. Dar într-o conferinţă de presă, din 2 decembrie 2010, NASA a anunţat că în sedimentele de pe fundul lacului Mono, din Parcul Naţional Yosemite (California) a fost descoperită “bacteria cu arsen GFAJ-1” care are cinci dintre aceste elemente esenţiale, dar fosforul este înlocuit prin vărul său – asemănător dar toxic – arsenul, în chiar lanţul său ADN, adică în fundamentul înmulţirii sale. Biochimista NASA Felisa Wolfe-Simon nota că această descoperire arată că „viaţa, aşa cum o cunoaştem, ar putea fi mult mai flexibilă decât presupunem în general, sau decât ne-am putea imagina”.
Cât de multă viaţă există în Univers?
Astronomii au identificat în spaţiul cosmic – prin spectroscopie, încă de acum trei decenii – zeci de tipuri de molecule care sunt cărămizile de bază ale vieţii carbonice: apă, dioxid de carbon, formaldehidă, amoniac, acetaldehidă, alcool metilic, benzen, etc. S-a identificat şi un prim aminoacid: glicina. Dacă aceşti compuşi au fost detectaţi de la o asemenea distanţă, înseamnă că ei există acolo în cantităţi enorme.
Pe fundul mării, s-au descoperit bacterii care se simt bine la temperaturi de 200-2500C şi la presiuni de peste 200 de atmosfere; în Antarctica s-au găsit bacterii capabile să se înmulţească la -700C sau care, deşi vechi de 12 mii de ani, au putut fi readuse la viaţă. Experimente efectuate în 1998 la Universitatea din Berkley (California) au demonstrat că, la temperatura camerei, molecula de ADN rezistă peste 35 de ani în vid, iar la temperaturile din spaţiul cosmic ar putea rezista indefinit. S-a calculat că forme primitive de viaţă puteau călători mii de ani prin spaţiu de la o stea la alta, “infectând” orice loc propice.
Pe noi ne interesează însă în primul rând viaţa de tip pământean. Din păcate, avem un singur loc în care putem urmări evoluţia acesteia – aici la noi.
Pământul s-a născut în urmă cu circa 4,6 miliarde de ani, la fel cu vecinii noştri imediaţi. Acum 4 miliarde de ani suprafaţa lui era încă un ocean de magmă lichidă, supusă permanent bombardamentelor meteoritice. Primele fragmente de scoarţă solidificată, identificate în Groenlanda şi Australia şi având peste 3,8 miliarde de ani, conţin deja urme primitive de viaţă. Aceasta i-a făcut pe mulţi să afirme că, indiferent care ar fi originea sa, viaţa se va manifesta, în orice loc din Univers, îndată ce sunt întrunite condiţiile pentru ca ea să se poată menţine şi perpetua.
Între ameninţarea permanentă a glaciaţiunilor şi a efectului de seră, biosfera pământeană a trecut prin câteva momente de cumpănă. La început, în atmosfera planetei noastre predominase metanul şi dioxidul de carbon. Apoi, anumite bacterii şi algele capabile de fotosinteză au schimbat compoziţia atmosferei, degajând oxigen. S-a diminuat efectul de seră şi temperatura a scăzut mult. Acum 2 miliarde de ani s-a instalat chiar şi o primă eră glaciară generalizată, din care, din fericire, am ieşit cu bine. Oxigenul este însă ucigător pentru orice organism viu neprotejat. Au supravieţuit doar bacteriile care erau învelite cu o membrană protectoare adecvată. Unele dintre acestea au învăţat să “respire”. Acest proces a culminat acum 1,8 miliarde de ani, când au apărut celulele cu nucleu, numite eucariote, care au trăit la început individual, apoi în colonii. Acum circa 800 de milioane de ani, aceste colonii s-au transformat în fiinţe pluricelulare. Prin mutaţii succesive, din ele s-au născut, acum 570 de milioane de ani, animalele cu schelet extern, apoi cu schelet intern. Evoluţia lor a fost întreruptă de câteva “extincţii în masă” care au avut şi un rol dinamizator în evoluţie, ca şi de multe extincţii minore. Catastrofele au fost cauzate de meteoriţi enormi, de explozia unor supernove, poate de trecerea Sistemului Solar printr-un nor de praf cosmic etc.
Civilizaţiile tehnologice se autodistrug obligatoriu?
Au fost necesari deci aproape 4 miliarde de ani de evoluţie neîntreruptă, din care doar ultima şeptime cu fiinţe pe care le putem numi animale, pentru ca, în ultimul milion de ani, să apară omul pe Pământ. Acum 100-200 de mii de ani predomina omul de Neanderthal, acum circa 50000 de ani se răspândeşte în lume omul actual: homo sapiens sapiens. În sfârşit, acumularea de ştiinţă şi tehnologii din ultimele câteva milenii, graţie bibliotecilor şi şcolilor, au dus, în secolul 20, la acel nivel de evoluţie care a fost numit “civilizaţie tehnologică”, cu alte cuvinte la era călătoriilor spaţiale, a energiei atomice, a internetului şi a clonării unor fiinţe vii. Ce urmează?
„Gigantica tăcere” a Cosmosului ar putea însemna şi faptul că civilizaţiile tehnologice dispar obligatoriu după un timp relativ scurt. Să fie vorba de prăbuşirea pe Pământ a unui asteroid uriaş, de explozia unei supernove, sau de alte ameninţări cosmice încă necunoscute?
Mult mai probabil este că o civilizaţie tehnologică s-ar putea sinucide. Deja a crescut nivelul dioxidului de carbon din atmosferă. Urmările au prins să se vadă: topirea gheţarilor, veri secetoase, furtuni de o violenţă nemaiîntâlnită. Peste un secol, marea ar putea acoperi ţări întregi, iar în final, în mod paradoxal, prin blocarea unor curenţi oceanici, ne-am putea pomeni într-o nouă eră glaciară.
Datorită ambalajelor şi a deşeurilor (inclusiv chimice, nucleare etc.), Pământul e pe cale să devină o imensă ladă de gunoi. Acumularea unor compuşi chimici de mare toxicitate ar putea avea, în timp, consecinţe imprevizibile. Experimentele genetice, după avantaje de moment, ar putea fi urmate, la alte câteva generaţii, de o degenerare ireversibilă a speciei umane. Ori s-ar putea crea viruşi pentru care nu există leac…
Pericolele de mai sus sunt însă neglijabile, comparativ cu cele de natură militară. Carl Sagan aprecia, în 1983, că probabilitatea autodistrugerii unei civilizaţii este cu atât mai mare cu cât sunt mai mari tendinţele ei expansioniste, în particular de cucerire a Cosmosului. El estima că şansele de supravieţuire ale omenirii sunt, în secolul 21, de 40%, iar pe termen lung, de 1%.
Dacă 10% din arsenalul nuclear existent pe glob ar exploda (dintr o greşeală, ca urmare a unor acţiuni teroriste etc.), foarte puţini oameni ar mai supravieţui (poate niciunul). Însă marile pericole menţionate mai sus: armele nucleare, experimentele genetice etc. sunt invenţii ale secolului 20. Ştiinţa secolului 21 va găsi (pe lângă nenumărate realizări minunate) şi nişte metode mult mai eficace de distrugere, faţă de care armele nucleare ori pandemiile vor părea jocuri de copii. Iar dacă vom supravieţui acestor încercări, va veni şi secolul 22, apoi 23 ş.a.m.d., până va fi descoperită “arma absolută”…
O altă explicaţie pentru „gigantica tăcere” ar putea fi şi aceea că o civilizaţie, odată ce şi-a atins apogeul, degenerează în mod obligatoriu. Ar putea fi o degenerare genetică sau una socială, cauzată de viaţa din ce în ce mai lipsită de griji. Frank Drake opina, de pildă, în 1980 că poate colonizarea Cosmosului nu este obligatorie, aşa cum am fost tentaţi să credem. Câte civilizaţii sunt în Galaxia noastră?
Se poate estima că, din cele maximum 400 miliarde de stele din Galaxia noastră, cam un sfert au o viaţă suficient de lungă (minimum 5 miliarde de ani), probabil trei din patru posedă planete şi circa o cincime asigură acestor planete orbite stabile timp îndelungat (am eliminat în acest caz stelele duble sau triple), ceea ce înseamnă cam 15 miliarde de sisteme planetare “liniştite”. Circa o zecime din totalul stelelor sunt “de generaţia a treia” deci au şi planete pietroase, de tipul Pământului. O zecime din acestea se situează în “ecosferă”, adică la acea distanţă de steaua centrală care asigură ca apa de la suprafaţă să se menţină, miliarde de ani, în stare lichidă. O planetă din cinci are dimensiuni potrivite vieţii (o masă între 0,5 şi de 10 ori cea a Pământului), cu vulcanism şi tectonică activă. Două planete din trei au o orbită apropiată de cerc, cu înclinaţia axei şi alternanţa zi noapte acceptabile pentru fiinţele vii, cu variaţii moderate ale anotimpurilor.
Pe o rază de 54 ani-lumină în jurul Pământului există circa 1000 de stele, dintre care 46 foarte asemănătoare cu Soarele. Până în 15 iunie 2011, fuseseră identificate deja 562 planete în jurul a peste 150 de stele. Iar Andrew Howard de la Universitatea din California, conducătorul unui studiu desfăşurat timp de cinci ani la observatorul W.M. Keck din Hawaii, cercetând 166 stele de tipul Soarelui, aflate în “apropiere”, declara la sfârşitul anului 2010: „Planetele de dimensiunea Pământului se găsesc în Galaxia noastră precum firele de nisip pe o plajă – ele sunt pretutindeni”. Multe au condiţii propice vieţii.
În Galaxie s-ar găsi deci circa 20 milioane de astfel de insule (alte calcule din literatură dau chiar valori de 500 milioane). Se pare că faptul că sunt propice vieţii este suficient pentru ca pe ele viaţa să se şi nască, într-o formă oarecare. Estimăm că pe circa un milion de planete, ea va avea puterea şi norocul să ajungă la exuberanţa biosferei pământene.
Probabil pe o zecime din aceste planete ar putea să apară, la capătul câtorva miliarde de ani de evoluţie, o fiinţă capabilă de gândire abstractă şi, din nou într un caz din zece, această fiinţă ar putea să construiască o “civilizaţie tehnologică” adică nave cosmice, calculatoare, reactoare nucleare etc. Deci, dacă aprecierile noastre au fost corecte, în Galaxie este loc, la ora actuală, pentru circa zece mii de civilizaţii tehnologice.
Se estimează că o bună parte din civilizaţiile tehnologice născute în Galaxie se vor autodistruge, vor degenera, ori poate îşi vor pierde apetitul pentru progres, într-un interval de câteva secole sau milenii după atingerea unui nivel comparabil cu cel pe care îl avem noi în prezent. Sper totuşi că nu voi fi considerat exagerat de optimist dacă cred că o civilizaţie tehnologică din zece este suficient de înţeleaptă să supravieţuiască pericolelor copilăriei şi să rămână după aceea în viaţă milioane de ani…
Aceasta ar înseamna o mie de civilizaţii supravieţuitoare în Galaxia noastră. Dintre ele câteva sute vor fi şi apărut şi fiinţează probabil şi la ora actuală, iar restul urmează să apară în viitor.
Poate că am fost prea optimist. Poate nu am luat în calcul alţi factori, la fel de importanţi: o zonă nu foarte aglomerată a Galaxiei, orbita circulară a Soarelui în jurul centrului galactic, depărtarea de găurile negre masive ori de sursele intense de raze gama, un companion de tipul Lunii etc., ceea ce ar putea reduce încă acest număr. Reamintim însă că estimarea am făcut-o doar pentru Galaxia noastră, or ea este numai una dintre cele circa 100 miliarde de galaxii, mai mult sau mai puţin asemănătoare, din Universul accesibil observaţiei noastre. În plus, avem motive serioase să credem că există şi alte lumi, poate “paralele”, poate din alte stări de agregare ale materiei etc.
În consecinţă, este aproape absolut sigur că în Univers există şi alte civilizaţii, unele probabil foarte vechi.
Hipercivilizaţii
Unii autori cred că în urmă cu mai multe miliarde de ani erau frecvente exploziile stelare extrem de violente, degajând cantităţi de raze gama capabile să “sterilizeze” o întreagă galaxie. Cu această ipoteză, am putea accepta, pentru simplitate, că cele câteva sute de civilizaţii care credem că există în Galaxia noastră s-au născut, una după alta, într-un ritm oarecum uniform, începând abia de acum un miliard de ani. Ar rezulta că în Galaxia noastră o civilizaţie supravieţuitoare apare cam o dată la 2-3 milioane de ani. Aceasta ar fi deci – ca ordin de mărime – distanţa “normală” în timp dintre două civilizaţii vecine. Cât despre cea mai veche civilizaţie, ea a apărut probabil pe vremea când pe Pământ existau doar fiinţe unicelulare, dacă nu cumva cu mult înainte.
Cum ar putea aceste civilizaţii să arate azi? Pentru a înţelege că nu putem răspunde la această întrebare, ajunge să ne gândim la proiectele noastre pentru următoarele secole. Experimentele genetice pe oameni vor continua în ciuda rezistenţei întâmpinate, cu consecinţe imprevizibile. Treptat şi specia umană se va schimba, la fel cum s-au schimbat, în ultimele decenii, fructele şi legumele tradiţionale în varietăţi fără cusur dar şi fără gust. Se va putea putea controla „ceasul biologic” din ADN, creând fiinţe teoretic nemuritoare şi regenerându-se organele pierdute. Eventual, vom ajunge să ne înlocuim în întregime, “bucăţică cu bucăţică”. Paralel cu aplicaţiile ingineriei genetice, se vor răspândi protezele informatizate, omul devenind tot mai mult un acel cyborg al povestirilor de anticipaţie. Toate obiectele uzuale vor deveni “inteligente”. Comanda lor de la distanţă se va face doar „cu gândul”, prin microcipuri implantate în creierul nostru. Vom acţiona prin braţe robot la mari distanţe, în Cosmos sau pe fundul mării, ori cu microdispozitive în interiorul corpului omenesc.
Probabil urmaşii noştri vor trăi majoritatea vieţii în realitatea virtuală, reţelele de calculatoare devenind şi ele complet diferite. Printre oamenii pe care îi vom întâlni în ciberspaţiu vor fi şi cópii fidele ale unor indivizi reali, vii sau decedaţi, eventual celebri. Poate, într-un viitor mai îndepărtat, vom putea conferi unei astfel de personalităţi virtuale, chiar şi o fărâmă de voinţă autonomă, de iniţiativă şi poate chiar o scânteie de conştiinţă, capacitatea de a-şi da seama cine a fost, pentru a-şi continua activităţile.
Sperăm să depăşim viteza luminii, poate prin poduri Einstein-Rosen, ori “găuri de vierme”, dar mai sigur pe alte căi pe care încă urmează să le descoperim. Vom realiza probabil şi teleportarea. Poate vom călători folosind energia vidului, sau energia de punct zero. Poate vom învăţa să trecem în universuri paralele, pentru a scurtcircuita marile distanţe…
Mai sus ne-am referit însă doar la următoarele câteva sute de ani. Cercetătorul francez Patrick Gross comenta într-o scrisoare din primăvara anului 2010 că alte civilizaţii ar putea fi chiar şi cu 6 miliarde de ani mai bătrâne decât noi. Dar chiar dacă ar fi doar cu un miliard, sau doar cu un milion de ani, ar fi suficient ca să ne surclaseze sub toate aspectele, fiind capabile să facă, figurativ vorbind, „orice”. Gross îşi permite să presupună că unele dintre primele civilizaţii „reuşite” trebuie să fi realizat şi un soi de „colonizare” a întregii noastre galaxii, încă de acum multe miliarde de ani, controlând apoi atent locurile în care se puteau naşte ulterior alte civilizaţii, adăugând că este foarte posibil ca pentru noi să fie imposibil să percepem ce anume fac ei şi încă şi mai puţin să ne imaginăm ce ar fi capabili să facă.
Aceste civilizaţii, transformate după milioane de ani în altceva, le-am putea numi hipercivilizaţii. Poate spaţiul şi timpul nu mai au pentru ele aceeaşi relevanţă ca pentru noi; poate nemurirea şi-o trăiesc simultan în toate timpurile; poate nu mai există ca indivizi ci doar ca părţi ale unei conştiinţe universale de pe un alt tărâm. Dar cel mai sigur, au devenit ceva dincolo de orice ne-am putea imagina şi nu se mai situează pe acelaşi plan cu oamenii.
Aşadar, în mod paradoxal, nu distanţele spaţiale ne despart cel mai mult ci cele în timp. În această imensă prăpastie de timp, poate de sute de milioane de ani, între hipercivilizaţiile timpurii şi omenirea pământeană, stă cheia răspunsului la cele mai multe dintre problemele destinului nostru cosmic.
Poate sunt deja aici, dar nu-i vedem
Astrofizicianul V.M. Lipunov, de la Institutul Astronomic din Moscova a calculat în 1997 căprobabilitatea ca în Univers să nu existe civilizaţii foarte vechi, este de 10 43000000, o valoare practic egală cu zero. Cu alte cuvinte, astfel de civilizaţii există.
G. Cocconi şi P. Morrison, argumentau, în 1959, într-un celebru articol, că probabilitatea unui schimb de informaţii, între noi şi o civilizaţie care ne-a devansat cu milioane de ani, este nulă. Analistul Raymond Fowler era de părere că nişte creaturi care ne-au devansat cu un miliard de ani posedă un bagaj de inteligenţă şi de cunoştinţe care-l depăşeşte pe al nostru cam cât îl depăşim noi pe cel al unui vierme.
Filosoful canadian Jan Narveson încerca să evalueze, într-un articol din 1985, diferenţele dintre civilizaţii foarte depărtate ca evoluţie. „Să zicem – afirma el – că noi înşine am intra în contact cu nişte furnici şi ele ne ar explica modul în care îşi construiesc muşuroaiele şi faptul că îşi urmează ordonat şefii în timpul migraţiilor pe baza unor convingeri liber asumate. Ne-ar impresiona într atâta încât să fim gata să le acordăm nişte drepturi (de pildă la Organizaţia Naţiunilor Unite)? Mai degrabă nu. Dar le-am ocroti, ceea ce n-ar exclude unele experimente limitate”.
Un entomolog care îşi propune să studieze viaţa unui muşuroi de furnici va încerca să perturbe cât mai puţin viaţa acestuia. Va încerca să afle desigur cât mai multe, dar nu va „prezenta scrisori de acreditare” reginei furnicilor. Dacă va avea posibilitatea, va crea câteva furnici-robot, pe care-i va trimite prin muşuroi, urmărind, dintr-un loc ferit, datele transmise de acestea…
Celebrul scriitor SF Arthur C. Clarke scria: „O tehnologie suficient de avansată nu poate fi deosebită de magie”. Nu cumva o astfel de magie chiar se manifestă în preajma noastră, dar ne facem că n-o vedem?
Au fost găsite sute de obiecte de origine inexplicabilă, aşa numitele OOPArts, aparent „uitate” de cineva necunoscut; între acestea şi „călcâiul” de aluminiu găsit în 1973 lângă Aiud. Există sute de mii de rapoarte despre fenomene aerospaţiale neidentificate (OZN uri), rapoarte făcute cu bună credinţă, de oameni normali şi serioşi. Există sute de filme sau de înregistrări video, mii de fotografii, autentificate prin toate expertizele posibile. Numai în ultimii câţiva ani, agenţiile de ştiri au anunţat desecretizarea arhivelor militare din Rusia, Regatul Unit, Franţa, Brazilia etc. cu mii de observaţii OZN, unele deosebit de spectaculoase, în bună parte inexplicabile. Rapoartele civile reproduc situaţii încă mult mai stranii, care au trezit chiar şi interesul mediilor universitare. De pildă, la o conferinţă, ţinută timp de cinci zile, în 1992, la Massachusetts Institute of Technology, au fost examinate dosarele a 2000 de cazuri, vizând oameni care spuneau că au fost răpiţi de ocupanţii OZN urilor. Şi relatările coincideau în zeci de detalii…
Astrofizicianul şi informaticianul Jacques Vallée, participant la mari proiecte NASA, a descoperit zeci de detalii comune între apariţiile mariale (Fatima, Guadalupe, Medugorje, Lourdes etc.) şirapoartele OZN, dar şi între acestea din urmă şi tradiţiile despre întâlniri cu zburători, iele, stafii, zâne, pitici, spiriduşi etc. Apar în fiecare an semne stranii în lanuri; desigur, multe sunt falsuri, dar altele rămân inexplicabile. Primul document în care sunt pomenite datează din anul 815; iar într-o gravură publicată în 1678 ele sunt explicate printr-un aşa numit “diavol secerător” care culcă nişte spice la pământ formând două cercuri concentrice.
La acestea am putea adăuga multe alte tradiţii laice şi religioase ale tuturor popoarelor şi din toate timpurile, despre entităţi cu puteri miraculoase, coborâte din ceruri, ori venite de pe un tărâm al magilor. Mentalitatea noastră le-a împărţit între dogmele bisericeşti şi basmele de adormit copiii, iar ştiinţa refuză să le ia în serios, deoarece nu le poate reproduce în laborator nici observa ori de câte ori doreşte. Ele conservă însă memoria colectivă a popoarelor de-a lungul a mii de ani. A accepta punctul de vedere al scepticilor – scria Prof. John Mack psihiatru la Universitatea Harvard – ar însemna “excluderea a priori a unei vaste cantităţi de date, doar pentru că acestea vin în contradicţie cu o anumită concepţie asupra lumii, ceea ce este o abordare mult mai iraţională şi chiar periculoasă, în cunoaştere”.
Aşa cum afirma în anii optzeci Prof. J. Allen Hynek, astronom, consultant timp de aproape 20 de ani al Air Force: “A început să ne fie clar că, în loc să fie extraterestre, în sens îngust, OZN-urile ar putea fi parte din aceeaşi inteligenţă cuprinzătoare care a dat naştere la mozaicul religiilor şi mitologiilor, din zorii conştiinţei umanităţii”.
Chiar şi Monsignor Corrado Balducci, eminent membru al curiei papale de la Vatican, declara în 1996: “Existenţa extratereştrilor nu mai poate fi negată, sunt de acum prea multe mărturii în privinţa lor şi a farfuriilor zburătoare, aşa cum dovedeşte cercetarea OZN. A spune categoric că ele sunt iluzii şi halucinaţii sau că relatările unui martor ocular nu reprezintă o dovadă, e o greşeală”.
Hipercivilizaţiile nu vor veni deci la noi cu nave ca cele din clişeele SF, nu vor coborî în faţa Casei Albe, nu ne vor invada şi nici nu ne vor ajuta. Cât despre proiectele SETI, reţinem remarca filosofului american Terence McKenna: “a căuta, aşteptând un semnal radio dintr-o sursă extraterestră, este o presupunere tot atât de viciată cultural ca şi aceea de a cerceta Galaxia pentru un bun restaurant italian”.
S-ar putea ca „cineva acolo sus” să aştepte, răbdător, ceva de la noi. În urmă cu câteva secole, “civilizarea” de către noi a unor popoare “primitive” a dus la dispariţia unor moduri omeneşti alternative de a percepe realitatea, deci la îngustarea setului de instrumente ale cunoaşterii. Poate acel „cineva” nu vrea să repete această greşeală şi aşteaptă să ne maturizăm fără a ne transmite, nici măcar prin vagi aluzii, propria viziune asupra vieţii şi Universului, pentru a afla de la noi una originală, atunci când o vom realiza. Sau poate aşteaptă ceva ce nici nu ne putem imagina…
E bine să fim rezonabili şi să acceptăm limitele noastre. Vor exista probleme nerezolvate şi peste un secol, şi peste un mileniu. Iar cele dezbătute în acest articol s-ar putea, din păcate, să se găsească printre ele…
Ecuaţia lui Drake
În 1960, Frank Drake, de la Universitatea Cornell, a propus următoarea formulă pentru a calcula numărul civilizaţiilor tehnologice din Galaxia noastră:
N = R fp ne fl fi fc L
unde R este numărul de stele noi, capabile să găzduiască viaţa în preajma lor, care se nasc în Galaxie într-un an, fp fracţiunea de stele cu planete, ne numărul mediu de planete apte pentru viaţă dintr-un sistem stelar, fl fracţiunea celor pe care apare viaţa, fi fracţiunea dintre acestea pe care apare inteligenţa, fc fracţiunea fiinţelor inteligente care dezvoltă o civilizaţie tehnologică. L este durata de viaţă a unei civilizaţii tehnologice.
Ca un exemplu de calcul, dacă în Galaxie există 200 de miliarde de stele şi galaxia are 10 miliarde de ani, atunci R ~ 20. Jumătate din stele au planete, deci fp ~ 0,5. În fiecare al doilea sistem stelar există o planetă aptă pentru viaţă, deci ne ~ 0,5. Pe toate acestea viaţa apare, deci fl ~ 1. Inteligenţa apare însă numai pe o zecime dintre acestea, deci fi ~ 0,1 şi ajunge la stadiul de civilizaţie tehnologică într-un caz din zece, deci fc ~ 0,1. Durata medie a utilizării de către această civilizaţie, a tehnologiilor în comunicaţii pe care le folosim noi azi este estimată la L ~ 500 de ani. Rezultă că ar exista N = 25 de civilizaţii tehnologice în Galaxie.
Majoritatea valorilor sunt estimări. Cu această formulă, sau altele asemenea, diverşi autori au obţinut rezultate foarte diferite, de la zeci de mii de civilizaţii la niciuna.
Stephen Hawking şi contactele extraterestre
La sfârşitul lunii aprilie 2010 Stephen Hawking, unul dintre cei mai cunoscuţi fizicieni teoreticieni contemporani, profesor la Universitatea din Cambridge până în 2009, a stârnit interesul public şi reacţii aprinse, afirmând că ar trebui să evităm cu orice preţ contactele cu civilizaţiile extraterestre. „Dacă extratereştrii ne-ar vizita vreodată, cred că rezultatul ar semăna mult cu prima debarcare a lui Cristofor Columb în America”.
Fostul ministru canadian al apărării, Paul Hellyer a declarat agenţiei The Canadian Press, că „Este trist că un om de ştiinţă de reputaţia sa contribuie la ceea ce eu aş numi mai degrabă dezinformare, privitor la un subiect foarte important”. Iar Lordul Martin Rees, astronom regal britanic şi preşedintele Societăţii Regale avertiza, într-o conferinţă ţinută la începutul anului 2010, că extratereştrii ar putea fi ceva dincolo de înţelegerea omenească. „Suspectez că în Univers viaţa şi inteligenţa ar putea avea forme pe care nu le putem concepe. La fel cum un cimpanzeu nu poate înţelege teoria cuantică, ar putea exista aspecte ale realităţii care să fie dincolo de puterea minţii noastre”. Despre Stephen Hawking el declara că îl cunoaşte de peste 40 de ani; „este o persoană remarcabilă şi din această cauză orice declaraţie profetică pe care o face capătă o publicitate exagerată. Dar [...] cred că n-ar trebui să dăm nicio importanţă opiniilor sale în acest domeniu”.
Opinia unui specialist
Fizicianul Paul C. W. Davies, cercetător în domeniul cosmologiei, teoriei cuantice şi astrobiologiei, profesor la Universitatea de Stat din Arizona, iar din 2005 preşedintele grupului de lucru SETI al Academiei Internaţionale de Astronautică, se întreba recent: Nu cumva căutăm cu radiotelescoapele lucrul greşit în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit? Nu cumva Ei au fost sau sunt deja demult aici?
Unul dintre pericolele căutării vieţii extraterestre este prejudecata antropocentrică. Atunci când încercăm să stabilim motivele şi activităţile nepământenilor, suntem tentaţi să ne gândim la ce am face noi în astfel de cazuri. Mai bine să recunoaştem – spune Davis – că ne este pur şi simplu imposibil să ghicim ce ar putea dori şi cum ar arăta o civilizaţie care, evitând autodistrugerea, a depăşit cu milioane de ani stadiul în care ne găsim noi.
Davies este convins că „inteligenţa biologică” ar putea fi o doar etapă scurtă în evoluţia inteligenţei din Univers. Deja calculatoarele, dar mai ales reţelele lor, încep să ne depăşească. Aceste sisteme distribuite se vor uni la nivel planetar şi vor proiecta de-a lungul timpului, ele însele, alte sisteme mai bune. Deci este puţin probabil ca un extraterestru să fie o fiinţă din carne şi oase, cu un cap mare, ci mai degrabă un gigantic creier artificial. Davies mai crede că e discutabil ca o astfel de entitate să fie realmente interesată de contacte cu pământenii.
Colonizarea spaţiului cosmic
În ultimii cincizeci de ani inginerii au imaginat tot soiul de nave cosmice pentru a călători spre stele. La început s-a vorbit mult de nava ORION, proiectată în S.U.A., sau de nava cu propulsie ionică IANTAR, proiectată de sovietici. Societatea interplanetară britanică a elaborat apoi planul navei DAEDALUS, capabilă să atingă, după 3,8 ani de zbor accelerat, 12% din viteza luminii ş.a.m.d. Drumul până la – să zicem – Steaua lui Barnard, aflată la 5,9 ani-lumină de Pământ, ar dura astfel circa 50 de ani. Aici, după câţiva ani de muncă, s-ar putea construi alte câteva nave similare, mergând mai departe. Un rol deosebit l-ar avea şi sondele automate, care ar putea explora potenţialele viitoare destinaţii.
Michael Hart, de Universitatea Cambridge estimase, în 1975, că, utilizând vehicule care să se deplaseze în medie cu 10% din viteza luminii, întreaga noastră Galaxie ar putea fi colonizată în mai puţin de un milion de ani. Desigur, aceasta în ideea că ştiinţa şi tehnologia se vor opri la nivelul actual, ceea ce pare extrem de improbabil. Altminteri timpul va fi mult mai scurt. Alţi autori au găsit pentru acest răstimp valori mai mari sau mai mici. Frank Tipler avansa cifra de 100 de milioane de ani, Freeman Dyson sau Iosif Şklovski vorbeau de 10 milioane de ani; Stanislav Lem, dimpotrivă, credea că această perioadă va fi de numai câteva sute de mii de ani.
Dar mulţi s-au întrebat – nu cumva altcineva ne-a luat-o deja înainte?
Mărginirea omenească
Mulţi preferă să creadă că suntem singuri în Univers, ori că distanţele dintre eventualele civilizaţii sunt prea mari pentru a permite un contact. La fel de mulţi preferă clişeele SF despre extratereştri, cu invadatori nemiloşi şi imperii în luptă. Chiar şi multe persoane şcolite mai cred că ştiinţa actuală ştie deja cu certitudine ce anume poate exista şi ce anume nu va fi niciodată cu putinţă…
Această suficienţă este inerentă minţilor noastre. Însuşi Leonardo da Vinci era convins că tot ce se putea descoperi în matematică fusese deja descoperit. Experţii lui Napoleon III au demonstrat că toate motoarele electrice sunt de fapt nişte variante de perpetuum mobile. În 1877 chimistul Marcellin Berthelot scria: “Universul nu mai are de acum înainte niciun mister”. În 1895, profesorul Gabriel Lippmann spunea că “fizica este o ştiinţă încheiată”. Fizicianul Heinrich Hertz era convins că undele sale „herţiene” nu vor avea nicio aplicabilitate, Lordul Kelvin spunea că “zborul cu vehicule mai grele ca aerul este imposibil”, Ernest Rutherford că fisiunea nucleară, pe care o realizase, nu va putea fi utilizată niciodată ş.a.m.d. Azi suntem convinşi că radio-ul, descoperit acum un secol şi un pic, va rămâne pentru totdeauna cel mai bun mijloc de comunicare la distanţă; ori că dacă Einstein a arătat că viteza luminii reprezintă o limită, atunci până la sfârşitul timpului nu va fi descoperit niciun alt principiu al fizicii care să permită evitarea acestei limite…
Ne place splendida izolare
Sondaje repetate făcute în SUA arătau că la o declaraţie oficială privind venirea unor extratereştri, religiile tradiţionale s-ar prăbuşi, ştiinţa ar trebui să recunoască faptul că foarte puţine cercetări ar mai avea valoare. În apropierea unor tehnologii infinit mai performante, economia s-ar prăbuşi. În cazul unei confruntări, militarii noştri n-ar avea nicio şansă. În plus, ar fi o lovitură pentru naţionalism, state naţionale, politicieni, o schimbare pe care niciun guvern n ar permite-o. Omul obişnuit nu iubeşte nici el răsturnările sistemelor sale de referinţă. Imaginea unei lumi simple, complet explicabile, ne face să ne simţim mai în siguranţă şi mai relaxaţi.
Pe scurt, dacă oficialităţile ar afla de existenţa unei civilizaţii extraterestre şi ar sta în puterea lor să ascundă această informaţie, o vor face cu cea mai mare stricteţe.
Scriitorul Charles Fort scria în acest sens, acum aproape o sută de ani, că dacă nişte extratereştri autentici, cu înfăţişare omenească, ar coborî în plin New York şi ar defila pe străzi câteva ore, spunând cine sunt ei, de unde vin, transmiţându-ne salutul lor, după care ar pleca acasă, peste un timp s-ar găsi cineva care nu doar să afirme că totul a fost o farsă ci chiar că el însuşi a fost cel care a organizat această farsă. În urma acestui anunţ locuitorii metropolei ar răsufla uşuraţi, zicând că de la început au suspectat ei că ceva nu este în regulă cu extratereştrii ăştia.
de Dan D. Farcaş